Jurnal de pandemie: New York, 10 mai

Dezbrăcat de un strat de clasă mijlocie, New York-ul ne forțează să îi vedem pe cei altminteri invizibili. Nu mai putem pretinde că sunt obstacole care ne obstrucționează vederea, că nu e mai nimeni pe stradă. Nici că suntem grăbiți: ca și ei, nu ne ducem nicăieri, nu suntem așteptați de nimeni.

Jurnal de pandemie: New York, 10 mai

Săptămâna trecută ne-am dat cu metroul pentru prima dată în două luni — ca să filmăm. Nu fără trepidație, pentru că amintirea mulțimilor, a proximității de multe ori nedorite, a aerului închis, a șobolanilor care se preumblă sub privirile impasibile ale newyorkezilor este încă proaspătă, chiar dacă acum e acoperită de un strat de nostalgie, și conviețuiește în dublă expunere cu spectrul noului coronavirus.

La vreme de pandemie, însă, nu găsești mai mult de cinci suflete într-un vagon, răsfirate, mascate și stresate. Mai puțin de zece la sută dintre newyorkezi folosesc acum transportul public: doar lucrătorii esențiali care n-au opțiunea să stea în casă și cei care n-au casă în care să stea.

Oculus
Photo by Juan Di Nella / Unsplash

A doua zi după incursiunea noastră, The Daily News a publicat pe prima pagină o fotografie cu câteva persoane fără adăpost îngrămădite într-un vagon — o imagine apocaliptică menită să instige primăria și oficiul guvernatorului la acțiuni de curățenie. Peste încă vreo două zile, The New York Post ne-a informat că doi oameni fără adăpost muriseră în metrou într-o singură zi. The Daily News a citat lucrători ai autorității metropolitane de transport indignați că lucrurile au „scăpat de sub control”: până acum, ziceau ei, murea în metrou doar unul la câte  10-12 zile! (Nu mi-e clar de ce frecvența asta din urmă li se pare acceptabilă, chiar și prin comparație.)

Indignarea bruscă a făcut ca impulsul curățeniei pandemice, care, din primele zile ale lui mai, include și miracolul istoric al dezinfectării zilnice a tuturor garniturilor de metrou, să se exindă acum și asupra corpurilor indezirabile care au devenit brusc mult mai vizibile.

Multe lucruri sunt noi acum, dar prezența celor fără adăpost e veche de când lumea în New York. Pe de o parte, e inevitabilă într-un oraș enorm și relativ bogat dintr-o țară construită fără plase de siguranță economice sau sociale. Pe de altă parte, e și consecința foarte evitabilă a unor politici publice inumane în cascadă: închiderea marilor instituții psihiatrice, de coșmar în anii șaptezeci, a creat un nou coșmar în care pacienții s-au trezit fără alternative, aruncați practic pe străzile marilor orașe.

Drept urmare, în orice moment poți vedea aici un număr zdravăn de oameni fără adăpost. Dacă vrei să îi vezi. Majoritatea noastră s-a antrenat să îi ignore. E un reflex pe cât de natural pe atât de inuman — și de universal: țin minte că prin 1998, când am început să lucrez ca producător asociat la un film documentar despre copiii străzii din Bucureși, Children Underground, mi s-a făcut rușine că a trebuit să vin în America ca să văd prin ochii unui cameraman german și ai unei regizoare israeliene ceva ce aș fi putut vedea acasă oricând, dacă aș fi vrut cu adevărat.

Acum n-avem încotro. Dezbrăcat de un strat de clasă mijlocie, New York-ul ne forțează să îi vedem pe cei altminteri invizibili. Nu mai putem pretinde că sunt obstacole care ne obstrucționează vederea, că nu e mai nimeni pe stradă. Nici că suntem grăbiți: ca și ei, nu ne ducem nicăieri, nu suntem așteptați de nimeni. Nici zgomotul mașinilor, nici vorbăraia, nici muzica nu mai acoperă vocile care se ceartă cu ele însele.

NYC life saver
Photo by Fré Sonneveld / Unsplash

Scamatoria care a făcut ca majoritatea newyorkezilor să dispară de pe străzi crează iluzia că vedem mai mulți oameni fără adăpost. Dar nu-s mai mulți (cel puțin deocamdată, până nu începe valul de evacuări a șomerilor care nu își pot plăti chiria). De fapt, dacă stăm să ne scobim memoria recalcitrantă, ne aducem aminte că înainte, dacă înotai prin mulțime și te frecai de câte o sută de oameni să ajungi la capătul vagonului de metrou, puteai găsi întotdeauna unul sau doi oameni fără adăpost. Pe străzi, la fel.

Nu, nu-s mai mulți acum, dar asta nu-i o veste bună. Îi vedem doar pentru că New York-ul și-a lăsat la vedere măruntaiele crude, jupuit de spoiala lui burgheză, consumeristă și cool.

Mi-am adus aminte că aceleași publicații care acum se declară scandalizate de oamenii fără adăpost „scăpați de sub control”, de parcă ar fi o pestă urbană, până mai de curând celebrau din toată inima un șobolan surprins într-un videoclip viral cărând, ca un newyorkez de rând la sfârștiul unei zile lungi, o felie de pizza (din motive care țin de istoria Mafiei în America, pizza locală se vinde la felie). The New York Post ne-a și informat că un pulovăr cu Pizza Rat a fost scos la vânzare pentru 400 de dolari, în ianuarie 2020, când cuvântul „viral” încă avea mai multă conotație decât denotație și newyorkezii încă mai aveau umor, magazine și bani.