Dar dacă e loc de o revelație extatică în momentul ăsta, aș alege-o pe asta: în ciuda reputației newyorkezilor, egoiștii, căcănarii și idioții locali sunt mult mai puțini decât am fi crezut.

Dezbrăcat de un strat de clasă mijlocie, New York-ul ne forțează să îi vedem pe cei altminteri invizibili. Nu mai putem pretinde că sunt obstacole care ne obstrucționează vederea, că nu e mai nimeni pe stradă. Nici că suntem grăbiți: ca și ei, nu ne ducem nicăieri, nu suntem așteptați de nimeni.

De la o vreme începem să căutăm cu încăpățânare veștile bune. Asta cere ceva efort, în condițiile actuale, dar dă și un vector zilei.

Cel mai mult ne lipsesc ceilați. Nu doar familia și prietenii, ale căror fețe le mai vedem, pixelate, ci, mai ales, necunoscuții. Până la sfârșitul lui aprilie, o să ne lipsească, de tot, câteva zeci de mii de oameni din orașul ăsta. Mi-e teamă că a doua lună va fi, de fapt, cea mai grea.