Turcia în carantină totală

„Țac, țac, țac, toc, toc, toc”, melodia zecilor de bakırcı și sedefkar, meșterii care bat obiecte din alamă și încrustează sideful în lemnul brun de nuc. Părea imposibil ca a doua zi să fie liniște.

Turcia în carantină totală

La final de război personal cu virusul, după convalescență și vaccin, după carantine repetate, nesfârșite ore de curs online și zile petrecute în biroul improvizat de pe balcon, am ales Turcia ca destinație de marcare a revenirii treptate la „viața normală” de până în martie 2020.

Turcia este țara în care mă simt acasă oricând și din care îmi adun energia cotidiană. Am ignorat la plecare semnele îngrijorătoare ale creșterii numărului de cazuri, rapiditatea cu care tulpina britanică cucerea Anatolia și, după testul covid obligatoriu, înregistrarea pe site-ul Ministerului sănătății turce, asigurarea de sănătate, am pornit la drum.

Două săptămâni atent plănuite și visate care au început într-un Istanbul aflat în carantină totală de weekend, extinsă și în ziua de vineri ca să cuprindă o sărbătoare națională marcată de obicei cu multă veselie. Straniu, dar încă oarecum familiar. Mi se părea că e duminică dimineață, când Orașul e amorțit după o noapte lungă de petrecere, e silențios și somnoros. Străzile pustii nu mi-au micșorat bucuria de a mă reîntoarce în Istanbul după aproape opt luni de absență, probabil cea mai lungă perioadă pentru mine în ultimii 20 de ani.

Din Istanbul am fugit spre Anatolia, în Kapadokya, unde mi se părea că am lăsat pandemia în Europa. Sigur, restaurante care serveau doar la pachet, mască, magazine care se închideau la 7 seara, turiști foarte puțini, dar, totuși, o senzație că mă îndepărtam de criză. Doar o iluzie, la două zile după ce am ajuns s-a anunțat carantină totală pe perioada postului Ramadanului și a Bayramului. Întrebări, căutări, continuăm? Ne întoarcem acasă? Care e statutul turiștilor? Și deodată o declarație a ministrului turismului în care anunța că a fi turist în Turcia este un privilegiu.

Am zâmbit, am făcut glume pe tema asta, pentru ca mai apoi să constat că a fost o definiție bună a ceea ce a urmat. Am decis continuarea călătoriei conform planului inițial și… Allah korusun! / Dumnezeu să te aibă în pază!, cum scrie pe multe dintre mașinile din Turcia. La final, 4 720 de kilometri, sute de fotografii, senzații, momente de povestit și repovestit și obișnuita nerăbdare de a începe următoarea călătorie în Turcia. Am ales să împărtășesc câteva secvențe din Gaziantep și Antakya.

Ultima zi de relaxare, prima zi de carantină: Gaziantep 29 -30 aprilie 2021

Orașul baclavalei, al fisticului, al unei bucătării savuroase, dar și al unui fabulos muzeu al mozaicului. Orașul în care te plimbi din han în han, din bazar în bazar, deguști, miroși, primești o lecție pe viu despre ce însemna comerțul pe Drumul Mătăsii. Am ajuns în Gaziantep în ultima zi relaxată, așa că nu am ezitat să mă pierd prin străduțele înșelătoare ale vechiului oraș. O măslină aici, un ardei iute colo, o vitrină în care un domn făcea cel mai fin rulou de fistik în foaie de baklava pe care l-am văzut vreodată, un magazin de cafea din care aș fi cumpărat tot. Și multă forfotă.

Eu împărțeam zâmbete fericită tuturor, pănă când o altă vitrină mi-a atras atenția că zâmbetele mele erau bine ascunse sub mască. Nu-i nimic, o bună ocazie de conversație în turcă. După obișnuitele „Bine ați venit! Poftiți!”, discuția ajungea invariabil la pandemie, vaccin, carantină. Totuși, intrarea în carantină totală de a doua zi, pentru aproape o lună, nu mi-a fost în niciun moment menționată cu năduf, ci cu o liniște și o acceptare de admirat. Sau poate era doar faimoasa fatalitate turcă, despre care citisem prin romane, nu știu, greu de deslușit.

Știam că la vaccinare limita coborâse la 55 de ani, că ritmul e lent, dar îmi era în același timp tot mai greu să le explic partenerilor mei de conversație că în România doar jumătate dintre profesori s-au vaccinat (răspunsesem deja la întrebarea ce meserie am), că nici nu mai este nevoie de programare, iar ei mă întrerupeau uimiți: „Cum? De ce? Noi abia așteptăm să ne vaccinăm, să revenim la normal....” Și totul în sunetul inconfundabil de Gaziantep - „țac, țac, țac, toc, toc, toc”, melodia zecilor de bakırcı și sedefkar, meșterii care bat obiecte din alamă și încrustează sideful în lemnul brun de nuc. Părea imposibil ca a doua zi să fie liniște. Și, totuși...

Dimineața am rămas la hotel. În mod ironic, am ținut o prelegere online despre călători din secolul al XIX-lea, în franceză, într-un oraș nu prea iubitor de francezi, care au ocupat între 1919-1921 orașul numit pe atunci Antep. “Antep değil. Gaziantep / Antep, nu. Gaziantep”, scria pe un tablou din curtea hotelului, pentru a aminti apelativul de erou primit pentru a comemora războiul de independență a Turciei.

După prânz am ieșit să mă plimb în orașul aflat în carantină, convinsă fiind că este un bun moment de vizitat geamii. Greșit, liniștea pusese stăpânire și pe lăcașurile de cult, care nu se mai deschideau decât de două ori pe zi, pentru rugăciune. Bazarurile erau pustii, hanurile ferecate, doar pisicile te mai întâmpinau pe stradă. Din când în când un magazin cu fistic și condimente se mai zărea deschis, baclavale se puteau cumpăra încă până la 10 seara și, astfel, orașul caravanelor reușea să mai transmită din șarmul său special.

Clopote, dafin și cafea bine prăjită: Antakya 1-2 mai 2021

Când am ajuns în vechea Antiohie sau orașul civilizațiilor cum se mândrea la tot pasul, eram deja integrată în ritmul de carantină. Câte un magazin alimentar ici și colo, restaurante care păreau închise, dar, de fapt, își așteptau comenzile la telefon, alcool de găsit doar la hotel și mai ales muzee închise. Lista anunțată de Ministerul Turismului se concentra pe muzeele din zonele Istanbul, Izmir, Antalya și Kapadokya, unde de altfel erau și turiștii, cu excepția a câțiva străini cărora Paștele în Antakya li se păruse atractiv.

Primul lucru la hotel a fost să mi se spună că este o biserică în apropiere care va fi deschisă pentru slujba de Înviere. Și a urmat precizarea: de la 8 dimineața, noaptea nu se poate ieși pe străzi. Ca istoric, am știut că e o ocazie de neratat. A doua zi m-am trezit în bătaia clopotelor, ceea ce făcea ocazia și mai specială, și mai atractivă.

Am intrat în curtea unei biserici care avea în mijloc un altar flancat de frunze de palmieri. Un gardian ne-a întrebat repede de unde suntem, după ce la poarta bisericii remarcasem două mașini de poliție. Răspunsul l-a făcut să îmi menționeze că slujba continuă în interiorul bisericii. Am intrat oarecum crispată, nu îmi era foarte clar la ce să mă aștept. Oamenii stăteau cuminți pe scaune distanțați, cu măști și fiecare cu câte o impozantă lumânare aprinsă. Am aprins la rândul meu o lumânare și am așteptat.

Treptat, am realizat că asist la o slujbă în arabă și turcă și că sunt înconjurată de oameni gătiți „ca pentru mers la biserică”. Dușumeaua de marmură a bisericuței construite în stil neo-clasic era presărată de frunze, probabil de dafin, dacă tot ne aflam în zona care îi poartă numele, Defne. Icoane pictate după canoane ortodoxe acopereau pereții iar atmosfera de sărbătoare se transmitea prin toate aromele și culorile combinate. La intrarea în biserică, un copac ornat cu ouă colorate, prilej de fotografii de familie, chiar dacă tot distanțate și tot cu zâmbete mascate. Regăseam forfota din noaptea de Înviere. Seara, la hotel, o brioșă dintr-o brutărie arabă a ținut loc de cozonac iar pe masă apăruseră ouă colorate, aduse de prietenii mei, habar nu am de unde și cum.

Antakya e faimoasă pentru străzile întortochiate cu case cu curți răcoroase, în care poți savura cea mai rafinată bucătărie a Turciei alături de un pahar de vin de Antiohia. Rămâne pentru data viitoare, de data aceasta am admirat porțile și ușile decorate cu simboluri aparținând civilizațiilor care au trecut prin zonă. Totuși, păcatul dulce al Hatay-ului, künefe-ul, un desert cu branză, fistic și sirop a avut aceeași savoare ca întotdeauna, chiar mâncat pe terasa hotelului, la pachet. Alături de o cafea neagră și amară ca singurătatea.

Am pornit la drum convinsă că pandemia nu îmi va schimba planurile. Am avut dreptate: până la urmă mi-a dat ocazia să văd o Turcie tăcută, dar al cărui puls trepidant se ghicea mai ales după apus, la ora Iftarului, a încheierii postului, când din casele cu ferestre larg deschise se auzeau râsete pe multe voci și de multe vârste. Așadar, e tot cu „Va urma”.