Jurnal de pandemie: Londra, 10 mai

7 milimetri pot salva situația.

Jurnal de pandemie: Londra, 10 mai

Am tot amânat-o cu scrisul pentru că ziua este imposibil. Cu toții au nevoie de laptopuri pentru teme, iar seara au nevoie de mamă și de filme privite împreună că, deh, dacă la școală cel mic mai socializa cu prietenii, acum încerc să compensez partea de comunicare lipsă. Vorbim despre Dungeons & Dragons, despre filme de pe Disney Channel, despre Heartstone si Youtube-ării preferați ai noii generații. Nu mă întrebați cum îi cheamă, că nu le rețin numele.

La un moment dat, vorbind despre caractere (persoanje) care au abilități (capacități, adică), Mihai m-a întrebat ce abilitate aș vrea să am, dacă mi s-ar oferi posibiltatea să îmi aleg una. Să mănânc cât vreau, mai ales noaptea, și să nu mă îngraș, i-am zis din prima, fără să stau pe gânduri. Copchilu a făcut ochii mari de mirare și mi-a zis că există altele mai șmechere: să te teleportezi cu puterea minții, să poți deveni invizibil, să ai viteză supersonică. Nu, i-am zis. A mea e mai tare decât toate astea luate la un loc. Copilul a plecat în cameră la frate-so un pic dezamăgit. Poate acolo va avea mai multe șanse să dialogheze cu cineva din secolul lui, totuși.

De ce azi mi-am făcut timp să scriu? Pentru că bucuria mea de a prelua, într-un final, laptopul și de a privi un film bun s-a blocat la minutul 11. Motivul? Celălalt copil își descarcă un joc care va mânca tot netul timp de o oră bună. Prin urmare, când viața îți dă lămâi, faci limonadă. Acu-i acu'. Azi voi scrie!

Există o parte bună în toată această nebunie cu statul acasă, pentru că, în sfârșit, avem timp să ne și ascultăm. Nu întâmplător am pornit această postare cu un crâmpei din dialogul mamă-fiu de care cu siguranță îmi va fi dor peste ani. Încă are nevoie să îmi împărtășească secretele și trăirile, nedumeririle și cele mai sincere „Mam', te iubesc”, în cele mai neașteptate momente. Iar asta se simte ca o miere pe gâtul inflamat. Și este cea mai scumpă abilitate a lui, dar nu îi zic, ca să nu conștientieze și să mă aibă la degetul mic.

Se pare că după o perioadă în care am gestionat situația cât de cât, lucrurile încep, totuși, să scape de sub control. Stresul temelor nepredate de profesori, care acum au căzut pe umerii părinților, fișele interminabile cu tot felul de direcționări către link-uri care nu merg, internetul suprasolicitat și care cade mereu, mâinile iritate de atâta săpun antibacterian, cheile care prind rugină de atâta scufundat în dezinfectant și de mirosul căruia deja mi s-a acrit și încă câte și mai câte care reduc din rezistența psihicului la stres. Ca dovadă, unul dintre vecinii mei a început să fumeze în baie, probabil fiindu-i rușine să iasă în fața blocului, și ne inundă și nouă băile cu miros de duhăneală. Sigur că nu a recunoscut fapta, atunci când am mers cu rugămintea de a înceta, pentru că ni se împut halatele și prosoapele. Pe de altă parte, îl înțeleg. Dacă nu aveam suficientă valeriană în casă, nu știu dacă nu mergeam și eu după un chiștoc pe la el. Sau să fi fost, totuși, vecina, cea cu patru copii??? Ce îmi place la englezi este că își mențin mereu calmul și optimismul. Iar desenele cu curcubeie de pe la geamuri, întâlnite tot mai des, denotă acea solidaritate că „totul va fi bine”.

Ca să îmbine anti-bacul cu dezinfectantul, fiul cel mic al meu mi-a făcut un amestec de apă de gură cu săpun anti-bacterian și m-a asigurat că dacă dispare din magazine dezinfectantul, el a descoperit rețeta home made și ne vom descurca de minune. Pot dormi liniștită în această privință. Experimentele lui sunt deja o obișnuință a familiei. Noroc că măcar le pune bilețele cu „nu e de mâncare”, să ne prevină când dăm de ele pe rafturi sau în congelator. Mai demult, congela fire de păr în apă ca să vadă dacă devin casante când îngheață.

Am inventat o nouă modalitate de a „dezinfecta banii”: pușculița pentru „frumusețe”. În ea aruncăm monedele, cică pentru a nu ne atinge de ele o vreme, dar ... acolo vor și rămâne. Exact cum se întâmpla cu banii pe care îi munceam pe deal, la cules petale de trandafiri, când eram elevă: după trei zile de chin, la careu, eram anunțați oficial că banii vor merge în „fondul păcii”. :)

Școala online ne pune capac, și nu mă refer aici la consumul de toner și de hârtie, comandate deja a doua oară într-o lună. Studiem epoca Victoriană, unghiurile și decimalele, adverbele și adjectivele. În sfârșit, știu și eu ce fac ei la școală, dat fiind că toate caietele lor sunt ținute în clasă și avem acces la ele doar o dată la jumătate de an, la ședință. Măcar acum, într-a cincea, am descoperit cum scrie copilul meu și de câte ori se ridică de la masa până termină un exrecițiu. Știți, mai bine nu aflam câtă muncă organizatorică și ce răbdare de chinez bătrân trebuie să ai...

După pandemie, le-aș ridica învățătorilor un monument în Piața Marii Adunări Naționale, unde toți părinții, vicitime emoționale ale molimei, să poată aduce flori în semn de respect pentru ceea cu nu apreciau la justa valoare. S-ar strânge un mal de flori pânâ la Piața Centrală, cu siguranță. Acum îmi explic de unde avea tatăl meu atâta răbdare, fiind profesor universitar. A și scris un cântec foarte cunoscut în Moldova - „Iubiți învățători”, în cinstea tutror cadrelor didactice.

Ca să ne mai detensionăm un pic și, mai ales, ca să ne plângem în grup, am făcut o tradiție din a ne întâlni online cu fetele din grupul „был бы повод”, la un pahar de vorbă, de nu ne mai ajung cele 45 de minute programate pe Zoom și tot prelungim, și iar prelungim, și iar prelungim ședințele. Am descoperit, însă, că:

  1. pe timp de pandemie nu se mai poartă sutien prin casă;
  2. nu se machiază nimeni mai deloc (doar una din 7 a făcut-o, pentru că a fost nevoită să iasă din casă);
  3. papucii de casă și pijamalele au devenit must have-ul acestei primăveri. Și da, s-au aprins discuții pro și contra referitor la vaccinuri.

Mama mea, blocată de aproape două luni aici, la Londra, în casa fratelui meu, s-a reînvățat să meargă pe bicicletă, pedalând pe toate străduțele cu cele două nepoțele. În curând va pleca la Chișinău. Așadar, dacă veți observa o doamnă elegantă, mergând pe bicicletă pe la Ciocana așteptând ca mașinile să îi ofere politicos întâietate, să știți că e mama și a fost școlită la Swindon. Apropo, e obișnuită ca mașinile să îi vină din altă direcție, așa că...

De gătit, gătim, evident, mai multe ca până acum și mai diverse. Fiică-mea, de atâta plictiseală, a ajuns să mă întreacă la idei, mai ales le cele dietetice, și aici mă refer la gogoși și pâinici împletite în șase. Mai convertim greșit dozele de drojdie uscată în cea proaspătă, mai greșim gradele de la cuptor, că pe aici îs cu Fahrenheit-ul, dar bunătățurile tot bune de tot ies.

Degeaba mi-am mutat nasturii de la rochie ca să câștig 7 mm. Apropo, cu această ocazie am realizat că am aceeași cutie de biscuiți, în care țin acum acele, încă din primul an de căsnicie, adică din... o-hoooo, anul 2000. Și am găsit mosor pe care scrie prețul în copeici (numai că nu se mai vede cifra) și unul pe care scrie „Ațe Odorhei”. E purtată prin lume cutia:  Chișinău, Cluj, București, Londra. E un bun cu valoare sentimentală. Trebuie să cântăresc serios cui o voi lăsa prin testament. Bănuiesc că generația tânără, care habar nu are cum să coase un nasture, se va bate la sânge pentru ea.

Apropo, că tot se apropie 20 de ani de la ziua nunții și am discutat cu prietenele mele despre faptul că voi ajunge o mireasă grasă după pandemie: Facebook-ul mi-a și furnizat câteva sugestii de rochii. Mărimea XXL.  Băieții lui Zuckerberg au ajuns mai răi decât KGB-ul. Degeaba mi-am închis în grabă contul de pe Odnoklasnniky (o rețea socială similară a rușilor), că și Facebok cam tot asta face acum, adică „monitorizează”.

Așadar, atenție mare! Avem toate șansele ca anul acesta, când, într-un final, vom putea intra în mare, să se ridice nivelul apei mult peste limita normală a anilor trecuți!

Să vă puneți prosoapele mai departe!