Jurnal de pandemie: Haifa, 2 aprilie

Mă gândesc cu groază că, în curând, guvernul va ști tot despre mine, va afla până și de slăbiciunea mea pentru înghețata cu fistic și de faptul că nu suport mămăliga. Orwell a avut dreptate, a greșit doar anul.

Jurnal de pandemie: Haifa, 2 aprilie

Acum câteva zile l-am auzit la televizor pe domnul prim-ministru spunând cu vocea lui gravă că acum, în vremea coronei cea ușor molipsitoare, e bine să păstrăm o distanță regulamentară de cel puțin doi metri între noi . M-am dus imediat să măsor patul conjugal și am constatat că are doar un metru șaizeci . Așa că fiind eu un cetățean disciplinat i-am spus imediat lui nevastă-mea: „Simona sunt doar trei opțiuni: ori dormi tu pe jos, ori dorm eu pe jos, ori dormim în paturi separate”.

Pentru că și nevastă-mea este un cetățean disciplinat, iar patul vecinului are 2,20 m, ea  s-a oferit să doarmă acolo, ceea ce mie îmi convine de minune. Acum sunt singur în pat și am loc să mă desfășor.

Am constatat că dacă dorm cu fața la fereastră visez frumos, dar dacă dorm cu fața la perete am numai coșmaruri. Azi noapte probabil am dormit cu fața la perete,pentru că am visat doar lilieci și pe un tip grav care spunea că o să murim toți. Pe urmă mi-am dat seama că ăla nu era vis, pe tipul ăla grav cu figură  de cioclu chiar l-am văzut aseară la televizor. Îl cheamă SimanTov, ceea ce, în ebraică, ar însemna Semn Bun, dar mie îmi sună mai curând a Piază Rea.

Omul e director general la Ministerul Sănătății și a spus că suntem, deocamdată, doar la jumătatea pantei ascendente a pandemiei, iar când vom ajunge în vârf, s-ar putea ca deja 70% dintre noi să fie infectați, ceea ce, vă dați seama, nu e deloc încurajator.

Când am ajuns la serviciu, am înțeles că și  treaba cu liliecii are o noimă. Am citit postarea domnului Raețchi - politician cu imaginație și haz, combinație rară în zilele noastre - cum că virusul ăsta ar fi pornit de la o întâlnire malefică dintre un liliac bolnav și un pangolin cu imunitatea praf, iar leacul, spune domnul Raețchi,  va veni tot grație hazardului de la un cercetător britanic care va amesteca greșit niște substanțe active, deși, domnul scriitor  Andrei Crăciun ar prefera ca cercetătorul să fie  bulgar. Personal, optez pentru britanic, le va fi mai ușor celor  de la Hollywood, nu va trebui să-l  chinuie pe Matt Damon să învețe bulgara.

Văd apoi un filmuleț unde o doamnă zice că majoritatea virusurilor pe care sistemul nostru imunitar le pricepe sunt de tipul H1N1, ca și gripa, dar virusul ăsta e mai perfid, pentru că păcălește sistemul imunitar, care va acționa ca o busolă stricată și în loc să distrugă țesuturile afectate, le distruge pe cele bune, inundând astfel plămânii.

Ce păcat că nu mi-a plăcut biologia în școală! Doamna Terescenco, însă, ne vorbea doar despre pești placodermi. Uite, dacă în loc de pești placodermi ne-ar fi povestit despre ce poate genera, patru decenii mai târziu, întâlnirea malefică dintre un liliac bolnav si prăpăditul ăsta de pangolin, într-o piață de pești din China, poate altfel ar fi evoluat lucrurile.

Apoi, mă duc pe un alt forum, unde se dezbate culoarea politică a virusul ăsta. Unii zic că ar fi de stânga, deoarece nu face nici o diferență între  bogați și  săraci, albi sau negri, musulmani, creștini ori iudaici. Alții zic că ar fi de dreapta, căci a spulberat dintr-o dată ideea de globalizare, readucând pe tapet învechitul concept de națiune. După care cineva pune un film în care se spune că, în bătălia asta, trebuie să-i bănuim pe toți cei din jur că ar fi bolnavi (deci, sigur e de dreapta virusul). Mai e, însă, un secret, vine replica altcuiva; bănuiește-te în primul rând pe tine (s-ar putea, totuși, să fie de stânga).

Obosit de atâtea gânduri, îmi dau seama că s-a făcut deja ora cinci și e timpul să plec acasă. Închid calculatorul, îl salut pe șef și dau să merg la mașină, dar abia atunci îmi dau seama că n-am unde să plec: sunt acasă!

Lucrez de acasă de câteva zile și șeful meu e Simona, care îmi spune că ar fi cazul să mă duc să întind rufele. Stai un pic, zic eu, de-abia am terminat lucrul. Trebuie să mă odihnesc. Dar până acum ce-ai făcut, zice ea.

Ies pe terasă să întind rufele. Mă uit afară: e chiar o liniște neobișnuită, nimeni pe stradă. Apare  un băiat cu o pizza în mână și mă intreabă dacă nu știu unde locuiește familia Levy. Dau din umeri. Nu-mi cunoșteam vecinii nici înainte de autoizolare, doar n-o să încep să-i cunosc tocmai acum. Mă gândesc, însă, că, după  medici, ăștia sunt eroii zilelor noastre, băieții ăștia tineri de la livrări care se strecoară cu abilitate printre microbi pentru ca să ne aducă nouă o pizza încă caldă.

S-a făcut ora opt. La televizor, Piază Rea anunță că a înăsprit măsurile de izolare: de acum nu mai sunt permise întrunirile cu mai mult de două persoane. Eu nu-l mai ascult. Tocmai am citit pe Facebook un articol de Noah Yuval Harari în care zice Harari că crizele trec, dar măsurile de urgență, cum ar fi monitorizarea populației, vor rămâne. Mă gândesc cu groază că, în curând, guvernul va ști tot despre mine, va afla până și de slăbiciunea mea pentru înghețata cu fistic și de faptul că nu suport mămăliga. Orwell a avut dreptate, a greșit doar anul.

Azi noapte nu mai contează pe care parte o să dorm. Oricum, am să visez că alerg prin Roma, oraș închis, că sunt urmărit de un stol de lilieci, că mă refugiez într-un Paris pustiu, că mi-e groaznic de foame și, în singurul restaurant deschis undeva într-un beci întunecos, matroana, care seamănă izbitor de mult cu doamna Terescenco, îmi spune că are un singur fel de mâncare în meniu: mămăligă asortată cu pești placodermi și supă de lilieci la desert. Sper doar ca la deșteptare să mă trezesc cu fața la fereastră. Măcar finalul să fie frumos.